Când imaginea a ajuns înaintea omului. Despre fotografia de portret, estetică, responsabilitate și o îndoială!

De ani buni mă gândesc la fotografia de portret.

Nu din nostalgie și nu din resentiment.

Ci dintr-o nevoie de a înțelege ce s-a întâmplat și unde ne aflăm.

Fotografia de portret din România a trecut printr-un boom clar începând cu 2015. Studiourile de familie au explodat, cererea a crescut, iar social media a devenit vitrina principală a muncii noastre.

Ședințele foto erau accesibile ca preț, mult mai accesibile decât în alte țări, iar noi, fotografii, ne-am dorit firesc să evoluăm, să atingem „un nivel”, să producem imagini de calitate.

Influențele erau evidente: estetici rusești și occidentale, decoruri elaborate, lumină impecabilă, control total al cadrului și al emoției.

Tehnic, am crescut enorm. Vizual, am devenit din ce în ce mai sofisticați.

Ce nu am învățat suficient, însă, a fost ce presupune în profunzime o ședință de portret pentru un om, dincolo de tehnică, stil și decor.

Din ego profesional, din dorința sinceră de a crea frumos (m-am aflat și eu acolo), am ajuns să creăm adesea mai mult pentru noi.

Pentru portofoliu.

Pentru validare.

Pentru feed.

Fără să ne dăm seama, am contribuit la formarea unei cerințe artificiale: imagini care trebuiau să arate într-un anumit fel pentru a fi considerate „bune”.

Această confuzie nu este una locală.

Este o discuție veche în istoria fotografiei.

Susan Sontag scria că fotografia nu doar reflectă realitatea, ci o construiește.

Annie Leibovitz a vorbit despre pericolul imaginii „prea perfecte”, care pierde umanul.

Nan Goldin a refuzat estetizarea excesivă pentru a nu falsifica experiența umană.

Sally Mann a ales adevărul inconfortabil, chiar și atunci când a fost criticată pentru asta.

Toți spun, în forme diferite, același lucru: imaginea are consecințe.

În România, confuzia dintre fine art și fotografia de portret pentru client a accelerat acest proces.

Fine art-ul este despre actul creativ al fotografului.

Despre control, concept, expresie personală.

Despre ce are de spus autorul.

Fotografia de portret și de familie ar trebui să fie despre omul fotografiat.

Despre relațiile dintre ei.

Despre gesturi reale.

Despre memorie.

Când forțăm fine art-ul într-o ședință de portret obișnuită, pierdem ambele:

fine art-ul devine produs, iar portretul devine mască.

Poate că aici e loc și pentru o pauză de reflecție din partea celor care consumă acest tip de ședințe foto.

Nu pentru a judeca alegerile nimănui, ci pentru a pune o întrebare simplă: ce vreau, de fapt, de la aceste imagini?

Vreau o estetică impecabilă sau o amintire care să rămână vie peste ani?

Vreau să arăt într-un anumit fel sau să mă recunosc?

Vreau o imagine care impresionează sau una care spune ceva adevărat despre mine și despre relațiile mele?

Nu există un răspuns corect universal.

Dar există o diferență clară între a alege conștient și a urma un standard impus.

Poate că efectele nu se văd doar în fotografie.

Poate că le vedem zilnic, pe stradă.

La femei, la bărbați, la adolescenți.

În aparențe greu de susținut.

În măști permanente.

Într-o perfecțiune fizică obositoare.

Și da, cred că am contribuit și noi, creatorii de imagine, la asta.

Am transformat aproape orice femeie și orice copil într-un „top model”.

Am transmis, indirect, că frumusețea ar trebui să arate într-un anumit fel.

Social media a preluat mesajul, iar algoritmul l-a amplificat la scară universală.

Ce a pornit ca estetică a devenit standard.

Ce a pornit ca imagine a devenit presiune.

Introspecția mea a venit lent.

Prin oboseală.

Prin reducere.

Prin minimalism.

În ultimii 5-6 ani de studio, am încercat să mut accentul de pe decor pe om, de pe estetică pe relație.

Dar trendul devenise deja o mașinărie bine unsă.

În 2025 am ales să închid studioul.

Nu din lipsă de iubire pentru fotografie, ci din respect pentru adevăr. A fost unul din motivele principale. Nu am mai putut participa conștient.

Astăzi, fotografia de portret funcționează eficient, previzibil, repetabil.

Autenticitatea nu scalează.

Îndoiala nu produce volum.

Introspecția nu este recompensată.

Când vom reveni la a fi noi?

Probabil nu ca industrie.

Nu ca trend.

Nu colectiv.

Ci individual.

În oameni care aleg să se oprească.

Să nu mai demonstreze.

Să nu mai transforme fiecare imagine într-o declarație estetică.

Acești oameni sunt puțini.

De aceea, când apar, îi recunoști imediat.

Pentru că nu concurează cu nimeni.

Poate fotografia de portret nu se va întoarce la a fi despre oameni.

Dar cei care au înțeles vreodată ce înseamnă memoria, relația și adevărul

vor continua să recunoască autenticitatea, oriunde apare.

Iar asta, poate, este suficient.